CASA BORTNOVSKY
ARHITECT PAUL SMARANDESCU CONSTRUCTOR VLADIMIR BORTNOVSKI
RENOVATA IN ANUL 2004 DE ARHITECT DAN MANEA CONSTRUCTOR ALFREDO ROLANDO POESINA

O restaurare de o mare calitate.

Fotografii: Emmanuel CRIVAT (14 iunie 2008)

______________________________________________________________________________________

Despre Paul BORTNOVSKI:

Ziarul de duminică, Nr. 278 / 25 noiembrie 2005
Portretul unui tânar fericit: Paul Bortnovski

Dupa decernarea Premiilor Prometheus, am promis cititorilor ca vom încerca sa-l contactam pe scenograful Paul Bortonvski (laureatul Premiului Opera Omnia) în vederea realizarii unor confesiuni. Desi foarte ocupat si acuzând în câteva rânduri probleme de sanatate, maestrul a acceptat, totusi, invitatia. In cele ce urmeaza, venerabilul scenograf în vârsta de 83 de ani rememoreaza perioada petrecuta în Sinaia natala si la Castelul Peles, în calitate de arhitect. Saltul spre teatru avea sa-l faca ulterior, dupa 1947 si dupa întâlnirea cu Liviu Ciulei. (Marcela Gheorghiu)

Au trecut atât de multi ani peste mine, încât chiar si în linii mari îmi este greu sa-mi amintesc propria-mi viata si cariera în toate amanuntele lor. Cum am ajuns sa fac scenografie, cum s-a întâmplat sa colaborez cu cei mai mari regizori români? Viata este plina de surprize si daca, în cele ce urmeaza, am sa poposesc cu cuvântul ceva mai multa vreme asupra mediului în care m-am nascut si am crescut, este tocmai pentru a arata cât de departe de preocuparuile mele de mai târziu era acest mediu.

Eu ma pregatisem sa fiu arhitect. Nu-mi sustinusem înca examenul de diploma când am fost angajat la Castelul Peles. Arhitectul Octav Doicescu, care ma cunostea si care fusese solicitat de Palatul Regal pentru o serie de lucrari de amenajare, a insistat sa particip si eu la niste activitati similare care urmau sa se realizeze la Peles. Era cu putin înaintea ceremoniei care avea sa marcheze venirea pe tronul României a regelui Mihai I. Se amenajau gradinile, se aranjau spatiile verzi din vecinatatea castelului, se redecorau salile. A fost un noroc sa prind acest moment solemn, pentru ca eu m-am instalat pentru o vreme la castel, în Sinaia, localitate în care - am uitat sa spun - ma si nascusem.

Am locuit efectiv în incinta Castelului Peles si am lucrat pe lânga si sub îndrumarea marelui arhitect Jean Ernest. Acesta fusese colaboratorul lui Karel Liman, seful Biroului Regal de Arhitectura de la Sinaia, functie pe care Ernest a mostenit-o dupa moartea lui Liman. Începând din 1930, s-a ocupat în mod special de întretinerea edificiilor regale de pe Valea Pelesului, a realizat pavilionul de garda de la podul Carmen Sylva, dar si proiecte de reamenajari în castel, la o buna parte dintre acestea participând si eu. Evident, dupa 1948, Jean Ernest nu a mai putut detine aceasta functie si a supravietuit acestui moment vreo doi ani. A murit, din câte stiu, prin 1950...

Pentru mine a însemnat enorm rastimpul petrecut la Peles. A fost o perioada foarte interesanta si instructiva nu doar din punct de vedere artistic, ci si din al experientei pe care am acumulat-o. Munca la lucrarile de amenajare de la castel m-a introdus în acel "sos" de arta care era viitorul Muzeu Peles. In plus, ambianta generala a statiunii la finele anilor '30 - începutul anilor '40 era extraordinara, Sinaia traversând atunci o epoca prospera. Adaugati la toate acestea tineretea de care ma bucuram si veti avea portretul complet al unui tânar fericit.

Arhitecti din tata-n fiu

Aici ar fi timpul sa spun câte ceva despre parintii mei.
Tata era de origine poloneza si se nascuse la Botosani. Inca înainte de razboiul din 1916, s-a stabilit la Sinaia, unde sase ani mai târziu, în 1922, aveam sa ma nasc eu. Am fost legat de Sinaia nu doar pentru ca acolo am vazut lumina zilei, dar si pentru ca în acest oras a activat tatal meu, arhitect de meserie, o lunga bucata de vreme, construind cea mai mare parte a cladirilor din frumoasa statiune (pe atunci, în devenire). Tata a fost antrenat în lucrarile de constructie de la Sinaia de catre marele I.D. Berindei, descendent al unei vestite dinastii de arhitecti (dupa planurile lui I.D. Berindei s-au mai facut Palatul Culturii din Iasi - constructia a început în 1906 si s-a terminat doua decenii mai târziu - si Muzeul Kalinderu, realizat în 1906, n.r.). Insusi tatal meu era reprezentatul unei adevarate dinastii de arhitecti polonezi.

La Sinaia am copilarit pâna la mijlocul scolii primare. Când cei doi frati ai mei mai mari si-au început studiile liceale la Bucuresti, ne-am mutat în Capitala, la început cu chirie, apoi cu domiciliu permanent. Ne-am retras la Bucuresti într-o casa foarte modesta de pe strada Filaret, sectorul 3 Albastru - cum se numea atunci - sI, la scurta vreme, tot în zona, ne-am schimbat din nou domiciliul, ajungând, de aceasta data, vizavi de Parcul Carol. Mutându-ne noi aici, am putut fi martor la desfasurarea "Lunii Bucurestilor" - manifestare foarte populara nu doar printre bucuresteni -, care se desfasura anual între 9 mai si 9 iunie, în Parcul Carol. Daca îmi amintesc bine, "Luna Bucurestilor" s-a lansat prin 1935, în vremea primarului Al. Gh. Donescu (1934-1938). Foarte atractive si interesante aceste sarbatori! Ceea ce îmi placea foarte mult era ca reprezentau un fel de târguri generale de meserii, iar organizatorii aveau o grija deosebita pentru înfrumusetarea Parcului Carol (creatie a arhitectului francez Edouard Redont, Parcul Carol a fost proiectat în anul 1900 si inaugurat în 1906, pe Dealul Filaretulului, n.r.)

Am facut Liceul Mihai Eminescu din Bucuresti. Parintii mei, care iubeau foarte mult Sinaia, iremediabil vrajiti de frumusetea localitatii si de peisajul montan, au preferat sa ramâna acolo. Totusi, pentru a-si supraveghea cei trei feciori care plecasera la studii în Capitala, efectuau sejururi periodice aici. Fratii mei au urmat Liceul Sf. Iosif, respectiv Sf. Andrei. Ulterior, unul dintre ei a devenit arhitect, iar cel de-al doilea - inginer (acesta s-a si prapadit, saracul) . Eu, cum am spus deja, am intrat la Liceul Mihai Eminescu, l-am absolvit în preajma izbucnirii celui de-al doilea razboi mondial si m-am înscris, la rândul meu, la Arhitectura. Optiunea venea cumva în continuarea preocuparilor mele din ultimele clase de liceu, fiindca de fiecare data când ma întorceam, în vacante, acasa, la Sinaia, faceam un fel de practica pe santierele statiunii si în atelierul tatalui meu.

Ma pregateam, asadar, sa devin arhitect. Era optiunea ideala pentru un tânar care se tragea dintr-o familie de arhitectI sI toate datele ma conduceau spre ea. Intre timp, fratele meu a absolvit facultatea, a devenit arhitect si a intrat în pâine. Desi totul ma pregatea pentru aceeasi cariera, în anii studentiei, mai ales, au avut loc o serie de întâmplari care m-au apropiat de lumea teatrului. Evident, nu la Sinaia, care nu avea viata teatrala, ci prin intermediul unor oameni pe care îi cunoscusem înainte de studentie. Printre primii pe care i-am reîntâlnit ulterior în facultate s-a numarat Liviu Ciulei. Marele regizor a urmat initial arhitectura si abia mai târziu s-a orientat spre teatru. El avea în familie o anume traditie teatrala, mama sa fiind (la vremea respetiva) o cunoscuta actrita dramatica. El este cel care a înfaptuit legatura mea directa cu teatrul.

Dupa ce am terminat Facultatea de Arhitectura, mi s-a propus sa construiesc o serie de decoruri de teatru, iar Liviu a fost cel care a determinat alegerea mea pentru realizarea lor.
_______________________________