Claude Lévi-Strauss a trăit un secol.

Pâna acum zece ani eram vecini şi îmi ziceam că atunci cand o să am mai mult timp voi sta de vorba cu el mai pe îndelete. Astăzi dimineaţă cand am auzit pomenindu-se de el, am căzut în copaia cu nostalgie; m-am întors în timp, cam pe vremea când a intrat el la Academia Franceza, la începutul anilor '70. Pe vremea aceea mă jucam de-a antropologia sociala în Oaş şi în Maramureş cu o echipă de fete de la filologie, dintre care una avea să îmi devină soţie.

Pe vremea aceea eram un vânător de imagini; aveam, pe lânga carnetul de crochiuri, un aparat de filmat rusesc în 8 mm şi un aparat de fotografiat nemţesc, dinainte de razboi, de la bunicul.

Fetele notau descântece şi vrăji de la cine voia să le destăinuiască iar eu imortalizam cântece, strigări şi case. Într-o iarnă, pe un frig de crăpau pietrele, mă văd în Cimitirul Vesel de la Săpânţa, cu aparatul între mânuşi, fotografiind cruci şi dând instrucţiuni asistentei mele, ce şi cum să noteze în carnetul de studii.

Nu mult după aceste expediţii etnografice pe care le publicam în reviste pentru studenţi, sau vreun colocviu local, am plecat la Viena, în Austria, la un Congres Internaţional de Semiotică şi de acolo la Paris alături de structuraliştii mei preferaţi: Algirdas Julien Greimas şi Claude Lévi-Strauss.

Astăzi sunt pe urmele lui Paul Smărăndescu, cu Moleskine-ul în buzunar şi cu aparate de luat vederi japoneze, pentru a înregistra ultimele crâmpeie ale unei societăţi românesti pe cale de dispariţie. O alta dimensiune sau o noua formă a antropologiei, într-o societate care stă să-şi dea sufletul.

Sper ca maeştrii structuralismului să fie multumiţi de atâta perseverenţa.

Dr. Emmanuel CRIVAT
 

P.S. Claude Lévi-Strauss s-a nascut în anul în care arhitectul Paul Smărăndescu realiza prima lui casa. Încerc să vă dau în curând veşti despre Centenarul operei lui Paul Smărăndescu.
 
__________________________________________

Claude Lévi-Strauss a vécu un siècle.

Il y a dix ans nous étions voisins et je me disais que plus tard quand j’aurai plus de temps je parlerai avec lui longuement. Ce matin en entendant parler de lui, une vague de nostalgie m’a fait revivre le temps où il entrait à l’Académie Française, au début des années 70. Je faisais alors de l’anthropologie sociale dans le pays d’Oas et en Maramures (au nord de la Roumanie, à la frontière avec l'Ukraine) avec une équipe de jeunes filles étudiantes en philologie, dont une allait devenir mon épouse.

A cette époque j’étais "chasseur d’images", et j’avais, outre le carnet de croquis, une caméra 8mm soviétique et un appareil photo allemand, d’avant-guerre, qui venait de mon grand-père. Les filles notaient incantations et sortilèges de ceux qui acceptaient de les dévoiler, tandis que moi j’immortalisais chansons, «cris d’amours» et maisons. Un hiver, par un froid de loup, je me revois au "Joyeux cimetière" de Sapanta, mon appareil photo à la main, emmitouflé, en train de photographier des croix et de donner des instructions à mon assistante, pour prendre des notes dans mon carnet d’études à moins 20°C.

Peu de temps après ces expéditions ethnographiques que nous publions dans des revues pour étudiants, ou quelque congrès local, nous sommes partis à Vienne, en Autriche, à un Congrès International de Sémiotique et ensuite, à Paris, aux côtés des mes structuralistes préférés: Algirdas Julien Greimas et Claude Lévi-Strauss.

Aujourd’hui je suis sur les traces de l'architecte roumain Paul Sàmàrandescu, un Moleskine dans la poche et les appareils de prise de vues japonais, pour enregistrer les derniers fragments d’une société roumaine en train de disparaître.

Une autre dimension ou une nouvelle forme d’anthropologie, dans une société qui se meurt.

J’espère que les maîtres du structuralisme sont contents de tant de persévérance.

Dr. Emmanuel CRIVAT

Photos: ©Emmanuel CRIVAT (août 2007), Maramures, Roumanie